Dragă Bill

Dragă Bill Gates, îți mulțumesc nespus de mult pentru cip-ul implantat ieri în acest loc. Pot ca să te anunț cu mândrie că opera ta de artă a ajuns cu bine în mine, precum vezi. Semnalul poate este mai slab până se încarcă și poate că este la mâna a doua. Oricum este producție chinezească și cred că este aproximativ de calitate îndoielnică. În sensul în care în momentul în care îndoim mâna ne și doare locul rapelului, scuzați-mă al cipului. Astăzi, de dimineață când m-am dus la locul de muncă și ploua am simțit un fior. Sper ca să nu se defecteze și ca să mă descarc în mijlocul străzii. Mai mult aștept deschiderea unor ateliere de reparații cip-uri sau clandestin în spatele blocului “băieți” specializați în încărcarea lor. Sper că dacă se defectează și nu se va putea repara să ne permiți ca să primim unul nou, chiar și în rate fixe lunare cu o dobândă acceptabilă. Oricum, noi, românii avem resursele noastre prin care să achiziționam altele noi și vândute la un “negru”. Este fără formă de rasism binenteles. Îți mulțumesc frumos pentru el și o să vezi tu, mai bine, cum sunt eu și ce voi face. Chiar și din punctul de vedere cerebral mă vei observa și să nu te miri dacă nu vei observa nicio activitate. Dumnezeu să-ți dea cip-uri de calitate!

De vor veni…

“De vor veni Supărările, să le spui că am plecat spre un castel cu turnuri albe. Ele se sperie de tot ce seamănă cu lumina zilei.
De vor veni Grijile, să-ți pui la poartă de pază un zâmbet, sau poate două. Sunt câini credincioși care sfâșie hoții de vise.
De va veni Deznădejdea, să o alungi cu ramuri de Speranță. Știi tu, sunt ramurile acelea crude care nasc veșnic muguri. Să le fluturi de trei ori spre răsărit să li se împrăștie parfumul de tămâie.
De vor veni Tristețile, Bătrânețea, Boala sau oricine asemeni lor…lasa-le sa vină. .caci trec.. să vă bucurați de viață!

Orgoliul

Orgoliul este de multe ori negativ în existența noastră. Naște monștrii care se hrănesc din dorința de a avea dreptate și din satisfacerea propriului egoism. În ciuda multor evenimente, nu ține cont de respect și atenție ci de o dorință proprie de a ne hrăni interiorul. Nu caută să asculte pe ceilalți ci doar pe sine, fără ca să țină cont de atenție și respect. Fiind o formă a fricii și a confirmării propriei persoane cauzează certuri și scandaluri între oameni. De cele mai multe ori este brutal și agresiv verbal fiind un malaxor al sentimentelor sau senzațiilor celeilalte persoane. Când ne dăm seama cât distruge orgoliul și la câte lucruri frumoase renunțăm din cauza lui, atunci poate vom înceta ca să-l hrănim. Ar fi ideal ca să ne dăm seama că pierdem timp prețios dacă-l avem și ar fi nevoie, cel puțin, ca să-l limităm dacă să nu putem să-l facem ca să dispară. În cele din urmă, vom ajunge ca să regretăm certurile pornite ca manifestare a orgoliului personal. Dacă cineva ne jigneste, nu ne respectă este mai bine ca să-l ignorăm decât să ne eliberăm de cuvintele jignitoare. Formele de eliberare a frustrărilor și a altor răni sufletești pot fi multiple. Oricum suntem oameni imperfecti în decurs de evoluție. Până în ce moment nu ne este dat ca să știm…

Străinul

Străin a prin devenit prin umbră, urmându-și pașii pe asfalt. Totul este necunoscut, dar parcă a mai fost acolo. Praful pe sufletul lui se împrăștie și parcă încă recunoaște oamenii, dar sunt doar glasuri și mister. Nimic nu aduce cu atmosfera familiară prezentă în clipele obișnuite și totuși este o agitație și un zgomot. Parcă totul este un absurd pierzator de clipe. Undeva în momentul magic trecător un suflet efemer se admiră în oglinda trecutului cu alură de prezent. De viitor este prea devreme să cunoască, părând totul un puzzle nedeezlegat din alte timpuri. Piesele se infasoara printre gânduri împreună cu zarurile senzațiilor deloc străine și parcă mai prezente peste tot. Înșiruirea de clipe trecute pare să o ducă tot mai departe, unde nu a fost niciodată și totuși este cu gândul plecat acolo. Toropeala oprește farmecul absorbit al viselor și nimic nu este încă palpabil pe aici. O definiție a timpului meteoric care găsește în asfalt tenebrele bonzaitoare dintr-o seară în care ea este peste tot și absentă. Nu cere umbra lui nimic sumbru ci doar o clipă de mângâiere a unei vechi parabole îndrăgostite de optimismul obrazului ei dulce. Firavele ei buze parcă le mai simte palid și sentimentul de necunoscut dispare dorind să fie încă o dată acasă. Tremurându-și pleoapele suspină că undeva, în vechi poiene așternute, trăiește al trupului ei polen. Gingașia din a ei pași face ca umbra să tresare căci regăsește un loc străin în care umblă în fiecare zi. Ea este doar la orizont o altă umbră înfășurată în mireasma trandafirilor de mâine și poate totuși va veni cândva. Nu crește încă așteptarea umbrei pentru trezirea dorului din ea și încă o vede peste dealuri fiind prezentă încă pentru el. Declinul senzațiilor se apropie, părând un deșert în aștept unei oaze și încă este tot străină pentru el. Asfaltul tot miroase a mister și umbra pașilor se odihnește, luând cu el iluzii vii cărora nu știu încă nici finalul și nici curiozitatea nu-l îndeamnă. Pesemne, trăirile sunt terne și prea cerșetoare de uman, nu doar de tenebrele prezente de beton care nu au nici suflet sau culoare. Vântul suflă ale lui gânduri și parcă nimic nu mai există. Rămâne ea în sufletul său și el mai crede în fantasme alegoric observate. Și a ajuns unde a vrut ca să ajungă fără sacul sentimentelor de mâine când vor crește, poate, altele noi. Până atunci soarele se va duce ca să se culce și luna va veni încă pe cer fiind martora unei lumi “moarte ” nascand o altă lume vie când lumina se va zări tot pe cer…

Habarnisti și profitori

În țara noastră frumoasă, plină de povești nespuse, tronează în toate părțile ei: habarnistii și profitorii. Persoanele care se laudă pe sine, câte în lume și în stele, în primul rând joacă teatru pe eterna scenă a vieții. Au pretenția de multe ori ca să le spunem tot ceea ce știm pentru a-și promova examenele vieții. În schimb, primim un “mulțumesc frumos” pentru ajutor și apelează de multe ori la noi numai când au nevoie de un serviciu. Pomenirea unei răsplăti bănești sau a unui ajutor de promovare face ca aceste persoane să considere că cererea unui avantaj al nostru a fost realizată datorită stării nervoase. Binenteles revin încă o dată și în urma unui refuz, devenim personaje negative. Ajungând în funcții înalte sau cu posibilități financiare crescute nu mai ajung ca să ne cunoască. Oricum în țara noastră sunt multe persoane care sunt în acest mod. Personal cred că de acești oameni sunt aceia de care este nevoie pe meleagurile acestea. Oamenii care muncesc, citesc și scriu și aceste rânduri nu este nevoie ca să fie promovați ci doar apreciați. Drumul aprecierii însă înseamnă relevanța unui pahar de apă în fluviul Dunărea dacă nu este și sprijinit. În cele din urmă, nu suntem nici habarnisti și profitori ci doar simpli oameni care visează și idealizeaza vremurile când cinstea, munca, corectitudinea, atât cât mai poate ca să existe în timpurile noastre, să fie apreciate printr-o funcție onorabilă. Pentru restul aspectelor există stimă de sine și respect pentru toate lucrurile frumoase și pline de inspirație. Cine este sus, în Rai mă refer, să judece! Aici jos pe Pământ oamenii sunt prea habarnisti și chiar profitori. Recunoștința este folositoare în timpul Judecății de Apoi. Aici,pe pământ este problema în vremurile prezente și apropiate pe unde umblă oamenii.

Nu suntem demni

Nu suntem demni de a scrie rânduri. Nu suntem urmașii demni ai lui Ștefan cel mare sau Mihai Viteazul. Nu suntem o voce în Europa. Nu avem o clasă politică. Nu avem coloană vertebrală pentru a ne cere drepturile. Ceea ce este cel mai grav este că există încă o contradicție în care regretăm perioada comunistă. Regretăm perioada României condusă de Nicolae Ceaușescu. Toată lumea avea loc de muncă cu toate că se lucra mai puțin. Chiar dacă se lucra mai puțin planul se realiza. Rafturile magazinelor erau goale, dar nimeni nu murea de foame. Mie dor să stau la cozi kilometrice pentru un salam de 44 de lei. Of ce mult aș vrea să mai pot învăța ca elev la lumina lumanarii. Să fie apa caldă mai rece decât apa rece. Să-mi asculte și mie telefonul Securitatea și în miez de noapte băieții ei veseli să mă ducă la anchetă. Vai ce iradiere drăguță mai primeau unii câteodată. Și femeile mureau din cauza avorturilor. De ce nu mai pot să mă uit la un “Bambi ” de 3 minute și să mai ascult discursurile pline de conținut inutil și absurd a lui Nicolae Ceaușescu floare, iubitul nostru conducător? Să mai vând și sticle și borcane sau hârtie. Să mai port măcar odată poeziile din comunista era despre geniul din Carpați. Să mai fie bătuți oamenii și torturați de Securitatea care veghează la prosperitatea clasei muncitoare. Voi cei care ați fost în mai multe orașe ale patriei în luna decembrie a anului 1989 chiar nu ați avut milă de noi? De ce ați vrut să ne dați o libertate cu care nici astăzi nu știm ce să facem cu ea? De ce ne-ati obligat să ne ducem la vot când noi nu știm să votăm decât ca Cetățeanul turmentat a lui Nenea Iancu Caragiale? Pentru clasa politică vă mulțumim totuși. Am primit chiar ce merităm. Sunt cinstiți, corecți și puși pe treabă. Nu este important că au dosare penale și sunt santajabili de băieții veseli cu ochii albaștri. Oricum Se ReInstaura democrația populară în România. Noi datorită conducerii statului nu avem în perioada coronavirus o stare de haos în țară. Noi avem de obicei haos în România. Diferența este că în anul 2020 este adus la nivel de artă.
Din punctul meu de vedere nu putem afirma că, nici în perioada comunistă nu a curs lapte și miere, iar acum cu atât mai puțin. Ceea ce nu știm încă mulți dintre noi că noi românii am făcut comunismul precum și perioada postcomunistă. În perioada comunistă dansam după muzica sovietică, iar în cea de a doua perioadă după muzica occidentală și americană. Oricum durerile tot dureri se numesc și în limba rusă și în alte limbi. Așa că dacă mai cauți vinovați popor român înjură că oricum crezi că nu te aude nimeni. Și dacă nu ți-a mai rămas nicio speranță somn ușor popor român! Oricum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul se răsucesc în mormânt când te văd. Să nu te revolti când drepturile îți sunt încălcate. Somn lin și liniștit din partea Securității! Iar eu, umil, modest și inferior mă închin în fața Mariei sale Istoria și fie ca urmașii urmașilor noștri să ne judece!

După amiază

Când porțile cerului se redeschid, după o ploaie deasă ca de vară, un trandafir galben zâmbește suav și lin. Închinarea lui în fața razelor de soare, care pătrund printre zgomotele umane, arată faptul că suntem umili. Admiră, printre frunzele trandafirii, natura veșnic neobservată de două labe care se agită pe asfalt. Goana după agitația cotidiană este deplansa de al nostru trandafir. Cerșetorii de răgaz puternic nu mai respiră și nici nu inspiră iar profund. Doar patru labe au ieșit pentru a adulmeca mireasma ploii trecute, ducând în lesă un om, plecat pe gânduri în altă viață. Căderea pe gânduri nu doare nici când ne lovim de liniștea prezentă în atmosferă. Trăirea veșnică a neliniștii este adusă numai la oameni și nicicând la trandafir sau la animale. Un lătrat dacă auzim este despre viața de câine, carne gustoasă și cățele, nu despre un subiect de nervozitate profesional sau traficul rutier de pe autostrăzile din târgul de pe Mureș. Totuși, un soare mai zâmbește iar și trandafirul a revenit la viață și oamenii încă presimt un viitor mai sumbru meteorologic care nu este prezent în Ciresar. Atunci ne întrebăm retoric care sunt mai superioare ființe, florile și animalele sau oamenii. Și totuși, liniștea sufletească umană nu vine încă la răspuns, neînțelegînd pesemne nici acum că agitația și stresul folosește numai medicinei pentru cercetare și niciodată interiorului omului. Cuvintele mai curg încă printre vietăți și încă nu ne este dat ca să le înțelegem. Este spre seară în amurg când trandafirul surâde și oamenii sunt tot stresați de vânt, de ploaie, de muncă și de ceas. Cam aceasta este versiunea zilei de final, în care un Mihai care și-a zis Eminescu a murit și încă mulți mai plâng luceafărul literaturii noastre și nu înțeleg pe Cătălin și Cătălina..

Analfabetism istoric

Recunosc cu toată sinceritate că nu mai știu istorie anul acesta. Pornind de la această idee pe mine personal mă repugnă falsul patriotism. Anul de grație 2018 are din plin falsitate centenară. În școli și alte instituții s-au realizat mari festivități cu ocazia împlinirii o sută de ani de la marea unire. Mare unire a durat 22 de ani . Deci se sărbătorește un eveniment care nu mai este valabil din anul 1940. Deci hai să fim patrioți anul acesta că în 2021 nici nu mai contează. Cum România nu joacă partide sportive cu Ungaria trebuie sărbătorit ceva, nu ? Măcar în 2118 se va sărbători centenarul victoriei Simonei Halep la Roland Garros. Deci ceva ce a existat. Cum Marea unire a fost recunoscută deabia în anul 1919 la congresul de la Versailles poate vom sărbători și anul viitor. Sau și în 2022 ( a se citi douăzeci două zeci și doi voi inculților) recunoașterea aparentă de către Ungaria a unirii Transilvaniei cu România. De fapt nici nu mai contează ce sărbătorim. Oricum am celebrat centenarul cu grătarul sau cu bere. Berea care este frate cu românul . Nu mai este valabilă frăția cu codrul pentru că în stilul acesta nu mai avem nici codrii. Sau am sărbătorit în anul 2018 centenarul nașterii lui Nicolae Ceaușescu ? Era o variantă pentru că foarte multe persoane regretă perioada lui. Nu contează deținuții politici , nici controlul securității, nici cozile nesfârșite la toate produsele. Contează că toată lumea lucra și avea de toate. Că acestea au avut un preț pe care-l plătim și astăzi nici nu mai contează. Este impropriu după aproape treizeci și unul de ani să acuzi un sistem ceaușist, dar mentalitatea românilor acolo este. Cel puțin aceea politică pentru că a oamenilor de rând nu a fost nici în comunism cum nu este în democrație. Poate este și ea în tranziție ca multe altele de la noi. Și atunci de ce am avea patriotism doar în 2018 și după aceea să renunțăm la el anul viitor câtă vreme nu-l avem și nu ne îndeamnă ceva în mod deosebit să-l avem nici cu ocazia zilei naționale ? Poate dacă tot importăm produse ar trebui să aducem și o altă mentalitate din statele occidentale . Nu neapărat că la ei este raiul pe pământ, dar parcă parcă lucrurile sunt mai simple și mai bazate pe valoare și competență decât la noi. Pentru cei care înțeleg cuvântul valoare din dicționarul manelist recomand dex-ul limbii române. Nu neapărat că politicienii consultă dicționarul limbii române sau al gramatiicii mai degrabă cel al anagramaticilor. Când ne vom debarasa de fatalismul neputinței și vom încerca să venim cu idei și practici concrete de o schimbare în bine și de domnia legii abia atunci vom da dovezi la lume că suntem patrioți. Numai că patriotismul acesta trebuie să se manifeste în fiecare zi nu numai într-un anume an sau în anumite zile, dar noi oare chiar vrem o schimbare ?

Unii îndrăgostiți

Înainte de a fi împreunã, când o zãreşti de la fereastra ta, când o întâlneşti pe plajã câteva minute, sau când vã ţineţi de mânã la film, începeţi sã vã spuneţi: “Suntem fãcuţi unul pentru altul”. Însã nici o fiinţã nu este facutã pentru alta. Vã proiectaţi doar, în mod inconştient, propriile fantasme asupra celuilalt. Creaţi astfel în jurul lui o anumitã aurã, iar ea o creeazã în jurul vostru. Totul pare frumos, deoarece înfrumuseţaţi totul, visaţi, nu vedeţi realitatea. Mai mult, fiecare se strãduieşte sã deranjeze cât mai puţin imaginaţia celuilalt. Prin urmare, femeia se comportã aşa cum doreşte bãrbatul, iar acesta se poartã aşa cum doreşte partenera sa. Însã acest lucru se poate întâmpla numai câteva minute, cel mult câteva ore. Odatã ce vã cãsãtoriţi şi trebuie sã trãiţi împreunã douãzeci şi patru de ore pe zi, acest lucru – aceastã pretenţie de a fi ceea ce nu eşti de fapt – se transformã într-o povarã de nesuportat. Cât timp puteţi sã vã comportaãi în aşa fel încât sã satisfaceţi fantezia celuilalt? Mai devreme sau mai târziu acest lucru devine dificil. Şi începeţi sã vã rãzbunaţi. Începeţi sã distrugeţi tot ceea ce imaginaţia bãrbatului a creat în jurul vostru, deoarece nu doriţi sã fiţi prizoniera unei imagini – doriţi sã fiţi, pur şi simplu, voi înşivã. Tot astfel se întâmplã şi cu bãrbatul: el doreşte sã fie liber, sã fie el însuşi. Acesta este veşnicul conflict dintre îndrãgostiţi, senzaţia la care se ajunge în toate relaţiile.

A murit Mihai Eminescu !

15 iunie
A murit Eminescu Mihai. O zi banală innorata patronată parcă de George Bacovia. Numai auzim de povestea Cătălinei și a Luceafărului. El s-a rupt din locul lui de sus de dragul unei copile,iar Cătălin, viteaz copil de casă ce împărțea mesenilor carafele cu vin. Erau vremuri în care noaptea venea după o zi sau trei zile. Și luceafărul fremata și ar fi renunțat la nemurire . Și piară oamenii cu toți s-ar naște iarăși oameni, dar cine să le mai știe Mihai? La steaua care a răsărit este o cale atât de lungă că mii de ani i-au trebuit luminii să-i ajungă. Ei, dar cine este se mai uită așa ca tine la cerul cel albastru? Cine mai vede așa ca tine pe Mircea, un bătrân atât de simplu după vorbă după port? Nici măcar Baiazid care nici nu își închipuia bătrânul câți în cale i s-au pus. Însuși Cavalerii de la Malta cu ale lor coroane puse una peste alta. Colo caii se răstoarnă și Baiazid a învins. Cine mai pune așa ca tine Nicopole înainte de Rovine în câmpii? Cine se mai întâlnește cu codrul, dragutule ce te legeni? Și s-a dus copilăria cu pădurea ei cu tot..Și cu Marzac cel chior care era ministru..Știu copii erați amândoi, fratele tău și cu tine. Cui se mai plâng Mihai românii de la Nistru până la Tisa? Și oare cine-i mai dorește României atât de dulce ca și tine?
Poate te-ai întâlnit acolo sus cu Veronica și vă iubiți așa cum nu v-ați iubit aici pe Pământ și v-a părăsit imposibilitatea amorului. Nouă ne-a rămas un dor de Eminescu și de codrii de aramă și de poezii și de frumos. Mi-ar plăcea să cred că mai trăiește atât timp cât învățăm poeziile sale și ne amintim de el. Dar cine sunt eu ca Mihai Eminescu să citească de acolo de sus aceste rânduri? Rămân ce am fost și voi mai fi: un biet romantic.

0,00 USD