Mere, mere, hai la mere!


Toamna, când se usca porumbul în ştiuleți, iar lumea începea pregătirea pentru cules ( reparat căruțe, golit şi curățat poduri sau hambare), începea şi povestea cu pofta de mere sau pere. Pe la noi, merele şi perele se coceau vara, prin august şi, dacă nu le invadau viermii şi omizile, le mâncai. De la sfântul Ilie încolo, se dădea liber la mâncat mere şi pere. Ce, credeți că aşteptam să se coacă? Le devoram când îşi schimbau puțin culoarea. Noi nu puteam păstra fructele din grădină ( livadă e mult spus) prea mult timp. Tot atunci, în perioada despre care v-am spus, începea exodul căruțelor cu coviltir, altele decât cele ale țiganilor, care ne aduceau mere şi pere din zona de deal, adică de la mama lor. "Mere, mere, hai la mere!" se auzea pe străzile vecine. În mintea mea se năştea o întrebare: oare vine şi pe strada noastră? - Mamă, vine o căruță cu mere! Ne iei şi nouă? Mama ne-a luat de câteva ori, de poftă. Noi am fi vrut mai multe, că ni se păreau mai bune decât ale noastre. - Ajunge! V-am luat destul. Cum adică? Un ştiulete în schimbul unui măr? Voi ştiți cât am muncit noi pentru porumbul ăsta? Ăştia, muntenii, sunt nişte şarlatani. Nu reuşeam cu niciun chip s-o înduplecăm pe mama să ia mai mult decât o poală de mere (avea mama un şorț cu flori, cusut chiar de ea). Uite-aşa a încolțit în mintea mea ideea de comerț clandestin. Am cărat în grădină, la poarta dinspre "Ulița Mare", mai mulți ştiuleți, i-am ascuns după o tufă de urzici, sub un zarzăr roşu (chiar lângă casa lui Pucă) şi am aşteptat să vină negustorii. Când a apărut o căruța, am luat câțiva ştiuleți şi am ieşit în drum, oprind-o. Erau nişte ştiuleți mari, bogați în boabe, nu ca cei pe care îi alegea mama. Negustorul i-a numărat şi mi-a pus în poală ( aveam o rochiță creață, cusută tot de mama) tot atâtea mere. După ce a plecat căruța, am intrat pe poartă şi m-am ascuns, cu gândul să mănânc merele. Nu era indicat să mă vadă cineva că m-ar fi spus mamei. Ei bine, când am deşertat merele pe iarba de sub zarzărul roşu, mi-am dat seama că mama avusese dreptate. Negustorul mă păcălise. Îmi dăduse nişte mere mici care nu făceau nici pe departe cât porumbul meu. Am început să plâng de necaz."M-a văzut copil şi a ales cele mai mici mere pe care le avea în căruță." Ieşise în câştig. Le-am mâncat până la urmă, dar nu am mai repetat trocul. Nu cu porumb de la noi. Mă duceam la marginea satului, în capătul străzii noastre, unde începea lanul de porumb al "ceapeului". Câte doi ştiuleți luam, să nu mă vadă cineva. Nu țineam morțiş să fie de calitate superioară. Îi duceam într-un loc tainic, să îi am la îndemână când veneau căruțele cu munteni. Până la urmă am fost descoperită că, doar, ulciorul nu merge de multe ori la apă.

Din volumul “Călătorie spre copilărie”

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: