Când fotbalul se întâlnește cu istoria


Acest titlu poate să fie formulat și invers, pe plan personal și anume când istoria se întâlnește cu fotbalul sau mai precis și cu metodica predării istoriei.

Începând cu ziua de 11 iunie anul curent până aseară, ziua de 11 iulie, atenția multor oameni a fost captată de Campionatul european. Anul acesta s-ar putea numi și “Campionatul Europei” din cauza faptului că partidele de fotbal s-au desfășurat în mai multe orașe din țările Bătrânului continent. Ar putea ca să fie și un aspect negativ pentru că au fost echipe care au jucat mai multe partide în propria capitală, gen Italia sau Anglia. Consider că a fost și un aspect pozitiv pentru că au fost orașe și binenteles spectatori care în alte condiții, genul orașelor București sau Baku, nu ar fi putut găzduit un turneu de fotbal european. Din acest punct de vedere consider, că a avut un farmec aparte față de alte campionate europene sau mondiale.

Ca de obicei, încă de la începutul turneului și fără România prezentă, în mod normal aș zice fără a discuta motivele în detaliu mi-am ales o favorită și anume Italia. Fotbalul finanțat, de multe ori cu spălare de bani și pe plan scurt și foarte scurt din teritoriul carpato-danubiano-pontic, nu avea ce căuta alături de un fotbal profesionist și o strategie foarte bine pusă la punct a altor țări. Recunosc că în privința Italiei nu aveam mari așteptări de la acest turneu tocmai pentru că dezamăgirea necalificarii la Campionatul mondial din Rusia din anul 2018 era încă prezentă. Am trăit turneele finale ale Italiei începând cu anul 1990, cu Toto Schilachi sau Donadoni când au fost eliminați la 11 metri de Argentina. De asemenea, turneul american din anul 1994 când după un turneu chinuit și cu Roberto Baggio golgeter a ajuns în finală unde același jucător a ratat unul dintre penalty-urile care au dus la pierderea trofeului în fața Braziliei. Loteria loviturilor de departajare s-a repetat pentru Italia și în anul 1998 sau 2016 cu același deznodământ. În restul turneelor ori o lovitură de departajare din timpul regulamentar, ori un joc mai puțin reușit sau o echipă a Spaniei prea bună ca în anul 2012 a caracterizat evoluția italienilor. Ceea a fost diferit în anul 2006, atunci când echipa națiune condusă de cuplul Nesta- Cannavaro și cu jucători ca Totti, Del Piero sau Materazzi au câștigat campionatul mondial, tot la loviturile de departajare.

Când spunem Italia este imposibil ca să nu ne amintim de Colloseum, Renaștere, Mussolini mai ales dacă învățăm pentru examenul de titularizare, specializarea istorie din fiecare an. Am înțeles că, mai nou, examenul pentru ocuparea posturilor din învățământul preuniversitar, să nu vă pună cineva ca să credeți că sunt posturi titulare, nu se desfășoară, din ordin ministerial, fără subsemnatul. Cum istoria se repetă așa și Italia, întocmai ca în anul 2006, a devenit treptat echipa națiune, ofensivă și foarte atractivă, în mod constant, ca și joc. Cuplul din apărare din anul 2006, Nesta-Cannavaro a fost înlocuit de Bonucci- Chielini, iar ofensiv Totti sau Del Piero au fost înlocuiți de Chiesa sau Insigne și cu aceiași atacanti muncitori. După părerea mea, semifinala cu Spania a fost o întoarcere la fotbalul defensiv, dar câteodată trebuie să știi și ca să suferi pentru a câștiga. Aceeași tactică s-a repetat și aseară în fața echipei Angliei care avea toate atuurile pentru a câștiga. Diferența, la fel ca și în semifinale, a făcut-o pauza și antrenorul Roberto Mancini, un Marcelo Lippi din anul 2021, care a știut cum să “trezească” o echipă neputincioasă. Oricum si zeița Fortuna s-a întors spre Italia în luna lui Caesar pentru că, așa ca niciodată, a depășit, atât Spania cât și Anglia, la loviturile de departajare.

Ecourile competiției europene vor continua încă multe zile așa cum și eu aștept ziua sfântă de 21 iulie a anului curent pentru desfășurarea referendumului, de a fi sau nu mai fi profesor de istorie. Oricum s-a dovedit încă o dată că în momentul în care ne dorim un anume lucru, luptăm pentru el și suntem uniți, mai devreme sau mai târziu, tot vor apărea rezultatele dorite. Este aiurea acum ca să ne intereseze campionatul românesc după ceea ce am văzut timp de o lună de zile. Totuși, peste o lună de zile aproximativ va reîncepe “elita” campionatelor europene de fotbal, adică sezonul fotbalistic următor. Este greu ca să spunem ce s-ar fi intamplat dacă acest Campionat european ar fi avut loc anul trecut și ceea ce se va întâmpla la Campionatul mondial de anul viitor. Cert este că Italia a meritat, cât mai contează acest aspect, ca să câștige turneul european. Ceea ce merit eu însă, este o altă poveste, prea personală și poate prea plangacioasa pentru firea mea. Oricum, deocamdată nu s-au deschis plicurile și pentru mine piața de vechituri, scuzați ședințele publice pentru ocuparea posturilor din mediul preuniversitar. Pentru acest aspect dezonorant este ziua de 21 iulie și apoi restul basmului…

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: