Lacrimile unei mame


Reprezintă lucrul cel mai distrugător de pe Pământ. O mamă încă de la naștere are grijă de puiul ei și-l crește așa cum poate și știe ea. Dacă a trăit în mediul rural și în vremuri străvechi cu atât mai mult a fost mai greu pentru biata vrabie. După ce au crescut, puii au plecat de la cuibul lor, zburînd fiecare în țările calde. S-au întors de fiecare dată când au avut nevoi materiale sau de cineva care să-i încurajeze și motiveze. Nu s-au dus niciodată înapoi acasă cu gusa goală. Chiar dacă mai greșeau câteodată, mama ierta puii ei de fiecare dată chiar crescându-le și nepoții. Alți pui făceau ocolul cuibului când simțeau aroma hârtiilor și a monedelor.

Anii au trecut și mama a îmbătrânit, iar cuibul a ajuns într-o paragină spre râsul curcilor din zonă. Puii, mai mari sau mai mici, nemaiavînd cu ce să-și hrănească gusa din gura mamei, au uitat de vrabie, părăsind-o fiecare pe rând. Ei s-au transformat deja în păsări de pradă, așteptând moartea mamei pentru a ciuguli tot ceea ce a mai rămas din cuib. Binenteles că s-au supărat parșiv pe mamă sau i-au promis “marea cu sarea” așteptând ceasul sfânt al moștenirii. Cum Dumnezeu există și în această poveste tristă am putea spune că nu ar trebui să fie atât de siguri vulturii că mama va muri prima dintre ei. Cum o biata puică, cea mai puțin ajutată de mamă material dintre pui, mai miloasa din fire și singura care se recomandă cu suflet, mama va trăi mult și bine. Din păcate, nu același lucru putem spune despre păsările de pradă care se pare că nu cunosc legea lui Dumnezeu care nu bate cu bâta. Vrabia, săraca plânge de dorul păsărilor de pradă, iar ei impasibili așteaptă moartea ei sau ca să moștenească încă din viață marea avere a cuibului. Teoretic am scris despre păsările de pradă care frecventează biserica doar fizic căci spiritual și uman se află într-un coteț de oameni căci și porcii ar fi jigniți de titulatura lor. Mai spun unii că numai cu bani poți ca să fi o persoană importantă, dar pe mine, sarantocul, nu m-a costat nimic ca să scriu aceste rânduri și nici nu primesc bani dacă le citiți sau să trimit aceste rânduri cu vreo mașină. Deci, asemenea minții păsărilor de pradă, sunt în beznă, zonă crepusculară sau pentru a înțelege ei, sunt cam numai cu școala vieții, prost. Am mai dedus că au și ghinion, tot ele, când scriu și gândesc. Judecă-i tu, Doamne, că mie mi se par de râs oamenii!

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: