Străinul


Străin a prin devenit prin umbră, urmându-și pașii pe asfalt. Totul este necunoscut, dar parcă a mai fost acolo. Praful pe sufletul lui se împrăștie și parcă încă recunoaște oamenii, dar sunt doar glasuri și mister. Nimic nu aduce cu atmosfera familiară prezentă în clipele obișnuite și totuși este o agitație și un zgomot. Parcă totul este un absurd pierzator de clipe. Undeva în momentul magic trecător un suflet efemer se admiră în oglinda trecutului cu alură de prezent. De viitor este prea devreme să cunoască, părând totul un puzzle nedeezlegat din alte timpuri. Piesele se infasoara printre gânduri împreună cu zarurile senzațiilor deloc străine și parcă mai prezente peste tot. Înșiruirea de clipe trecute pare să o ducă tot mai departe, unde nu a fost niciodată și totuși este cu gândul plecat acolo. Toropeala oprește farmecul absorbit al viselor și nimic nu este încă palpabil pe aici. O definiție a timpului meteoric care găsește în asfalt tenebrele bonzaitoare dintr-o seară în care ea este peste tot și absentă. Nu cere umbra lui nimic sumbru ci doar o clipă de mângâiere a unei vechi parabole îndrăgostite de optimismul obrazului ei dulce. Firavele ei buze parcă le mai simte palid și sentimentul de necunoscut dispare dorind să fie încă o dată acasă. Tremurându-și pleoapele suspină că undeva, în vechi poiene așternute, trăiește al trupului ei polen. Gingașia din a ei pași face ca umbra să tresare căci regăsește un loc străin în care umblă în fiecare zi. Ea este doar la orizont o altă umbră înfășurată în mireasma trandafirilor de mâine și poate totuși va veni cândva. Nu crește încă așteptarea umbrei pentru trezirea dorului din ea și încă o vede peste dealuri fiind prezentă încă pentru el. Declinul senzațiilor se apropie, părând un deșert în aștept unei oaze și încă este tot străină pentru el. Asfaltul tot miroase a mister și umbra pașilor se odihnește, luând cu el iluzii vii cărora nu știu încă nici finalul și nici curiozitatea nu-l îndeamnă. Pesemne, trăirile sunt terne și prea cerșetoare de uman, nu doar de tenebrele prezente de beton care nu au nici suflet sau culoare. Vântul suflă ale lui gânduri și parcă nimic nu mai există. Rămâne ea în sufletul său și el mai crede în fantasme alegoric observate. Și a ajuns unde a vrut ca să ajungă fără sacul sentimentelor de mâine când vor crește, poate, altele noi. Până atunci soarele se va duce ca să se culce și luna va veni încă pe cer fiind martora unei lumi “moarte ” nascand o altă lume vie când lumina se va zări tot pe cer…

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: