Beculețele


În liniștea nopții când gândurile se aștern domol peste oraș, suntem noi, beculețele care stăpânesc lumea. Cerem un așternut vremelnic, liniștit și nu vrem decât o respirație profundă pentru a putea trăi. Voi, voci absurde, pieriti din lumea noastră căci pacea cere dreptul de a poposi aici. Acum pare imensă această stare a noastră și am muncit enorm pentru a cerși acest dar al nopții. Luna chiar ne îndrumă în demersul nostru și nimic nu se opune decât umbra glasurilor umane. Motoarele pleaca și ele în căutarea unui zgomot palid care ușor se pierde de auzul nostru. Doar umbra îndepărtată pare atât de aproape acum. Noi o nu o vedem și totuși o simțim întocmai ca o nălucă a timpului care ne înconjoară vremelnic. Îmbrățișarea ei pare un elixir posibil pentru lumea aceasta. Dansăm pe o melodie a doi îndrăgostiți, care de abia se mai distinge în goana noastră după mii și mii de stele. Cerul se ascunde încă după nori și apare câte o lumină mică care pâlpâie și tot mai pâlpâie, parcă aducând o speranță a unui viitor mai bun. Trecutul nu există, prezentul pare etern și viitorul nu a venit încă, aici pe aceste meleaguri. O mică arătare mai miauna cu noi, tresărind la fiecare zgomot, pășind prin iarba deasă care-și așteaptă coasa care pare încă atât de nemiloasă. Noaptea aceasta cred că are un sfârșit pesemne și somnul vremurilor noastre se lasă iar așteptat de o lume mai fidelă gândurilor sale decât de liniștea eternă. Pacea vremelnică, totuși, este adusă de un Moș Ene plapând și tot mai garbovit. Istovit el vine, aducând cu el visuri, mai bune și nebune, precum este și firea umană. Clipele există seara pentru a zbura gândul în alte lumi mai bune, nemascate de griji. Liniștea o ascultăm acum și un latrat de câine care se ceartă cu Cerul, ne mai împiedică spre a așterne stingerea umană. Poate că în lumea aceasta, ar mai fi nevoie de gândurile vesele și optimiste care nu vreau să ocupe Pământul. Cine știe oare unde se duc ele când oamenii dorm și liniștea se așterne în aceste locuri, simțite dintr-un beton armat. Nu ne este dat să știm chiar toate ce suntem pe lume , pentru că suntem doar biete beculețe, dintr-un oraș cu oameni, înconjurat de dealuri și cu măști efemere, pline de tencuiala timpurilor noastre.

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: