Trei floricele


Într-o amiază călduroasă, stau tolanite la soare, trei floricele incuscrite. Se cunosc încă din pământ și încet, începură, a se impinge încă din sămânță fragedă. Mai cu frică sau curaj, au ieșit la suprafață, tot pe rând, devenind trei. Pentru că trebuia să poarte un nume, după rînduială pămînteană, li s-a dat nume de maci. Nu se știe cine a fost botezătorul, însă lor nici că le pasă și stau acum mândre la soare care le scaldă din privirile sale. Vântul, dacă adie în trecăt, doar le leagănă ușor, ele mimând dansul vesel, provenit de multișor. Într-o lună de iunie, și-au găsit să se așeze, tocmai la o intersecție de drum. În apropiere este o casă, iar în rest simplu pământ, doar dealuri și drumuri bătătorite, de pași grăbiți sau mărunți. Noaptea, când oamenii dorm și liniștea se așterne, se mai aude câte un urs sau o căprioară, căutându-și iedul drag. Oricum, floricelele nu au grijile umane, netresarind la fiecare zgomot sau iluzii galcevitoare. Ceea ce rostesc ele, nu ne este dat să știm, însă putem presupune, că nu s-au certat de când au venit de sub pământ. Știu și rolul lor pesemne, că într-o zi neașteptată, soarele nu le va mai fi prieten și încet, roseata din ale lor petale se va vesteji lin. Capetele lor semete, provenite din tulpine, va începe să decadă, până în momentul în care, vor ajunge pe pământ. Vor trece oameni poate, animale și alte vietăți. Nimeni nu-și va aminti că, la o întâlnire a unor drumuri, au trăit trei floricele, haideți, să le spunem maci. Nici măcar câte albine s-au înfruptat din ele sau la câte furnici sau gangani au oferit umbră și adăpost. Tocmai ca și mulți oameni, când ești pe trepte mărețe, te cunosc și apreciază. Când însă ai decăzut, nu-și mai amintesc de tine, de ești viu sau poate mort. Așa că, haideți, ca să apreciem oamenii, până când nu este prea târziu. Pentru restul, sunt trei maci, la o margine de drum, însă pentru ele reprezintă floarea vârstei pe Pământ. Mai departe fiecare, precum poate, știe și cunoaște, pentru că suntem și noi, doar ființe efemere, răsplătite cu un final, care este la o distanță de o adiere de vânt. Când va fi, nu se mai știe, oricum va fi, când nici nu ne așteptăm…

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: