Pașii sentimentali



Pornind în căutare de iluzii dulci și de visuri de o liniște profundă, pașii pornesc încet spre natura sfântă. Calcă lin prin iarbă, doar deranjand-o cu o atingere duioasă și regretand adesea că o pătrund puternic în firea sa lăuntrică. Mangaind frenetic firele de iarbă și timpul se oprește și începe să contempleze la liniștea interioară a pașilor pierduți în vântul blând și aspru. Nu cunoaște viitorul și trecutul nu mai există și invocă prezentul, palpabil și tainic. Razele de soare doar încălzesc senzația de mister de nepătruns și ghioceii firavi zâmbesc a strălucire a liniștii profunde. Glasurile de bucurie, pioase și infantile, par efemere și totuși patrund în pacea interioară. Sufletul strigă, dar parcă nu se aude și o viorea rătăcită tresaltă privirea pașilor spre incantarea clipei și a bucuriei toată. Atingerile fine, ușor infricosate, întâlnesc vestitorii ai primăverii, recent născuți în treacăt, zgribuliti încă de o amintire a unei ierni proaspăt trecute. Frunzele le-au permis renașterea și le asigură căldura și sprijinul efemer pentru a putea crește până la o smulgere egoistă și prea des trufasa.
Cu pașii care se înalță încă, printre frunzele vechi care-i asigură ieșirea din totul naturii și nici timpul nu contează și vocile mai tac câteodată și se mai aud tot mai departe parcă și fizic sunt tot aproape. Vântul tot mai șoptește despre vremuri îndrăznețe, pline de optimism, sub stralucirea unui soare care se tot ascunde jucăuș după nori albii și prea pufosi de o iarnă, care pleacă și o primăvară curajoasă, care dă semne clare că este tot mai aproape parcă. Păsările necunoscute acompaniază scena prin sonate diverse și note ridicate, de bucurie parca, tot așteptând diversitatea altor glasuri cantatoare care se pregătesc să vină. Mesagerii îndepărtați, cu o căldură timpurie, trimit semnale puternice că iarna își ia ultimele cojoace și vrea să tot plece iar și să lase locul unei manta plină de flori și de muguri vesnici de liniște profundă.
Simțind toate acestea, pașii grăbiți găsesc cărarea spre gălăgia urbană, mascată de agitație, și așteaptă cu nerăbdare, momentul reîntoarcerii în codru, spre alte flori vremelnice, pline de duioșie. Plini de viață deja declară în veci iubirea de frumos și de gândurile pleostite de liniștea sufletească de care au fost cuprinși. Până în momentul în care se vor regăsi cu natura preferă ca ea, în panteism, cu florile care acum tresar, să-i pastreze o caldă amintire și o îmbrățișare pătimașă până când se vor revedea. Pe curând iubita mea Natură!

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: