Ploaia ganditoare


Într-o zi, pe după amiază, când soarele stătea liniștit pe cer, doi nori își fac de lucru și ajung acolo sus, pe cer. Nu se știe din ce pricină, ei au început o ceartă, devenind din albi gri. La această sfada cerească s-au format în câteva clipe și alți nori, involburati, care incurajau vâltoarea. Deveniseră toți mai negri, aruncând unul către celălalt, multe vorbe de ocară, transformate în fulgere și traznete pe cer.

Din acest haos ceresc, fiecare au început să plângă, tremurând către pământ mici picături de apă ,din mai mici în tot mai mari. Cu cât smiorcaiala lor devenea tot mai intensă picăturile udau pământul într-o ploaie tot mai deasă, care întuneca pământul. Soarele, bietul de el, sta deoparte de furtună și râdea de cearta și plângerile lor. Începea încet și aspru să mai dojeneasca norii și în treacăt mai trimitea câte o rază mai plapanda. Norii, cum simțeau căldura sufletească a soarelui, începeau ca să se calmeze. Stergeau lacrimile lor de pe obraji, la început fiecare pentru sine și apoi, cu cât le ardeau fețele de la razele tot mai vesele ale soarele, stergeau fiecare celuilalt. Așa curgeau numai picături de ploaie pe suprafața pământului și din cauza unor raze, mai poznase și zglobii, nu mai curge nicio lacrimă acolo jos. Doar un soare vesel este acum pe cer și doi nori albi, de data aceasta mult mai cuminți.

Precum cred că întotdeauna când primim cuvinte rele am putea ca să încercăm să le transformăm în glume sau cel puțin în zâmbete celor care se descarcă de frică sau de frustrare. Nici indiferența nu strică în aceste situații pentru ca în lumea aceasta, în loc de doi oameni răi, să rămână numai unul, chiar cu zâmbetul pe buze. Zic și eu în vremurile în care este mult mai ușor de hrănit orgoliul și a da replica unui om negativ decât ca să încercăm împăcarea pe cale amiabilă. De parcă am fi câini care latră și câți dintre noi nu mușcă. Poate și latratul este o vorbă blândă, însă pentru câini nu pentru oameni care sper că mai sunt înzestrați cu rațiune. Despre sentimente altă dată, când mai este soare, căci acum norii se plâng precum în rândurile de mai sus….

Published by Paul66

Cand n-am mai avut nimic de pierdut, am castigat totul. Cand am incetat sa mai fiu cine eram, m-am gasit pe mine insumi. Cand am cunoscut umilinta, chiar si atunci, mi-am continuat drumul si am inteles ca eram liber sa-mi aleg soarta. Paulo Coelho

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: