Codul bunelor maniere la moaște

Nu se pupă moaștele dacă ai stat la o coadă mai mică de doi kilometri.

Este politicos să lași toate persoanele trecute de 60 de ani înainte. Prioritate au doamnele cu batic, apoi cele în scaun cu rotile și posedații.

Nu-i frumos să te împingi, dar dacă este atac umăr la umăr se acceptă. Loviturile sub centură și raclă nu sunt permise.

Nu se freacă un bilet de Loto de raclă dacă nu juri că 90% din câștig o să-l donezi bisericii.

Nu se cumpără produse bisericești sau flori de la comercianții ambulanți ci de la hypermarketurile BOR-ului.

Rugăciunile nu au valoare dacă nu ai în portofel o fotografie cu Prea Fericitul Daniel.

Nu te bagi înainte la coadă decât dacă ai o rudă mai sus (politică, biserică, jandarmerie).

Nu asculta Black Sabbath la căști în timp ce aștepți la coadă. Încearcă Bad Religion.

Nu te duce cu tricoul cu AC/DC necălcat.

Complimentează baticele doamnelor și oferă-te să le ții în cârcă.

Nu posta fotografii pe Facebook în care țugui buzele la babe.

Nu face moașting dacă n-ai mai postit de câțiva ani.

Dacă n-ai acasă poster deasupra patului cu PF Daniel stai degeaba la coadă.

Inima care vrea ca să alerge

Inimă, pătimașă cu dor de plecare, ia-ți bagajul rănit de dorințe și sentimente și aleargă departe ca nimeni să nu te ajungă. Nu te mai uita în spatele tău căci totul este în neant. Tu, doar pleacă de aici căci cunoști deja drumul dezamăgirilor. Calea ai găsit-o de atât de multe ori încât nu este nevoie decât de o dorință de a alerga. Destinația nu o alege de acum și lasă timpul ca să o facă pentru tine. Nu te opri decât atunci când tot ceea ce a fost ai lăsat în spate. Ocupată-te singură de a-ți alunga rănile și pregătește-te de tot ceea ce este mai frumos și lin. Fără argumente sau justificări aleargă cu cea mai mare dorință și plăcere așa cum ai facut-o prima dată când a fost nevoie ca să mai alergi. Nu lua pe nimeni cu tine de data aceasta ci doar o carte și o pisicuță sensibilă. Împreună găsiți-vă locul și rostul fără a cunoaște oameni și nici locuri cel puțin. Alungă tot ceea ce este mai rău și îmbrățișează sentimentul noului început. Știi deja cum este ca să alergi așa că forțează-te tot timpul pentru a găsi ceea ce este frumos. Fără a cerși clipe sau ore, tu aleargă ca și cum timpul s-ar opri încă o dată în loc. Dansează cu frunzele de toamnă și zâmbește fotografiilor demult închipuite ca ideal peisaj de iubire eternă. Treci peste văi, câmpii sau dealuri și urcă sus și mai sus pe un vârf de munte strigând veselia singurătății profunde. Admiră și păsările cerului care zboară în neștire căci nici ele nu știu misterul singurătății alergatului de cursa ta lungă. Nu plânge trecutul ci bucură-te că este în plus în bagajul experienței tale de viață. Bucură-te de prezent și clipa prezentă inbujorandu-te nostalgic de amintirile care-ti provoacă plăcere.

Atunci când vei obosi de atât de mult alergat vino la mine și hai împreună ca să ne găsim inima geamănă dintre atâtea întreguri. Alegerea sfioasă nu o vom face împreună căci destinul deja cunoaște aleasa. Împreună atunci când te mai întorci o vom găsi amândoi. Tu, inimă, până atunci tot aleargă în neștire și mai dă-mi de știre câteodată pe care coclaur al imensitatii umane ai ajuns. Ascultă de tot ceea ce este în calea ta și uită de cântecul păsărilor trecute în zbor. Oricum ele se pregătesc de plecare spre ținuturile calde, dacă poți mai vino și înapoi. Căci așa este inima pătimașă când este dezamăgită fuge ea cât dorește, dar tot se întoarce de unde a plecat. Până atunci tu inimă aleargă departe și aici voi fi veșnic tot numai eu cu gândurile de toamnă zâmbind la trecut și valsand între prezent și un viitor dragalas.

Analfabetismul intelectual

Nu am înțeles niciodată cum, pur și simplu, devenim proprietari din senin asupra pădurilor, pământului sau aerului. Partea cu actele de proprietate am priceput-o, dar nu pot ca să-mi dau seama cum ajungem ca să le distrugem. Devenim proprietari asupra unei păduri care a fost plantata cu zeci de ani înainte de nașterea noastră și brusc ne trezim că avem o secure sau o drujbă ca să o ucidem. Chiar suntem în situația de a arunca totul pe partea politică atunci când din pur egoism noi ca oameni ajungem ca să distrugem copacii. Nu este de ajuns că le luăm fructele mai este nevoie ca să fim torționari de păduri cu ocazia sărbătoririi Crăciunului căci vezi Doamne! așa este tradiția. Ne derogam drepturi care nu ne aparțin și dăm vina pe austrieci sau pe partea politică când noi suntem mai vinovați decât ei. Dacă am fi nevinovați am planta puieți atunci când cumpărăm un brad, dar sunt slabe șanse ca acest lucru să se întâmple.

De asemenea ne luăm dreptul asupra pământului și pur și simplu cultivam ajungând ca suprafețele întinse de 238391 de kilometri pătrați să le vindem străinilor. Noi românii am fost părtași și complici în momentele în care clasa politică și-a îndesat buzunarele de gologani și acum dăm vina pe ei. Românii unde au fost în acele momente? Am fost cumpărați cu făină, conserve de fasole cu ciolan afumat și acum cu mici sau bere pentru a-și vedea de propria ogradă. Acum ne plângem și înjurăm politicul pentru viața noastră, dar când puteam ca să facem o schimbare în anul 1990 ca să-i votăm pe Ion Rațiu sau Radu Câmpeanu am râs de ei că au papion și strigam că “nu ne vindem țara”. Pe cine am votat în schimb de trei ori ca să fie președinte al României? Pe Ion Iliescu și acum așteptăm ca să moară că el este de vină pentru toate relele noastre. Oricum nici nu ne-am vândut țara ci am oferit-o pe gratis celui mai ieftin și parșiv cumpărător care a dat clasei politice șpagă și nouă un colț de pâine.

Nu în ultimul rând devenim proprietari ai aerului prin mașinile noastre și dăm vina pentru poluarea lui pe un Combinat cu foarte mulți angajați. Decât să rarim frecvența cu care călătorim în care ne cumpărăm toate nimicurile toxice de la un kilometru distanță de casă vrem ca mii de angajați să devină șomeri. Capra vecinului este mai bine ca să moară decât a noastră care este sănătoasă și cu botniță pe gură. Oricum primim mici și bere sau o sută de lei pentru botnite așa că într-adevăr nu merită efortul behaitor. Având în vedere că ne pricepem la toate lucrurile de pe Pământ și știm ca să facem foarte puține aspecte practice nu ne miră situația puținilor cititori de cărți, iar numărul celor care mai înțeleg ceva din ele este și mai scăzut. Suntem astfel un popor cu zeci de diplome asemenea sultanului Baiazid, dacă tot ne plac manelele și datul din buric, “puse una peste alta” care este analfabet în ceea ce privește privește viața în comun și binele poporului român. Până la urmă dacă ne descurcăm noi nu este nici măcar un sens ca să ne mai intereseze viața restului locuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic. Țara tot arde și babele sau moșii se piaptănă căci coafura rezistă în orice condiții de viață!

Poezia preferată

Nu știu câți dintre noi mai au sensibilitatea de a le plăcea poeziile. Mie cel puțin îmi plac foarte multe poezii, ca de exemplu “Luceafărul” sau “La steaua” și multe altele aparținând lui Mihai Eminescu și sigur mai găsesc și alte poezii de la alți poeți. Totuși nici una dintre ele nu-mi este atât de apropiată de suflet în care mă regăsesc întrutotul ca în următoarea poezie:

Cantecul unui om
Ion Minulescu

Ce-am fost cândva azi nu mai sânt…
Dar ce sunt azi îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu ―
Acelaşi cântăreţ cu chip de Sfânt…

Când am urât am fost iubit,
Când am iubit am fost urât…
Şi-n viaţă n-am cântat decât
Romanţa Celui răstignit…

Tot ce-am sperat rămas-a vis,
Şi-am dobândit ce n-am visat…
Dar ce-am fost ieri am şi uitat ―
Un titlu de volum nescris…

Şi-azi, dacă sunt un chip de Sfânt,
Aşa m-a vrut, pesemne, Dumnezeu ―
Să fiu tot altul… Şi să-l cânt mereu
Pe cel ce-am fost cândva, dar nu mai sunt…

Despre învățământul românesc

Un popor progresează în primul rând prin educație. Educația împarte elevii în cele trei categorii : slabi, medii și foarte buni. Această clasificare va perpetua și mai departe în momentul în care va ajunge să-și incununeze studiile prin muncă. Cum ar putea însă să se realizeze această ierarhizare când în învățământul primar nu sunt obligați să știe să scrie și să citească și nu ai voie să-i lași în clasa 1 repetenți? Cum ar trebui sa clasificam elevii când în învățământul gimnazial profesorii trebuie să treacă elevii pentru ca să nu se desființeze clase? Fie vorba că profesorii dacă își fac toate hârtiile didactice pot să și danseze pe catedră. Cum s-ar putea crea valori când toate nulitățile ajung la liceu fără nici o problemă? Când facultățile ca să își ocupe locurile acceptă și fără bacalaureat studenți și fără pregătirea necesară? Chiar se admit studenți prin concurs de dosare. Cum să se specializeze cineva pe un anume domeniu printr-un doctorat când la admitere se dă o tematică stufoasă de învățământ și examenul constă dintr-un subiect legat de tema de cercetare? Sau subiect la alegere mai bine zis. Și toate acestea ca pe locurile bugetare să intre inspectori sau persoane față de care avem datorii. Până la urmă nu elevii sau studenții și nici măcar profesorii nu sunt de vină de acest cancer din învățământ. Să mai vorbim de inspectorii numiți prin concurs de partidul aflat la putere și de directori supuși sau schimbați după bunul plac al primarului? Nu are rost că îi știți dragi locuitori din România. Și ce faceți ca aceste lucruri să se schimbe? Profesori ce faceți ca să facem o clasificare în învățământ? Dacă sunteți titulari nu vă interesează, iar dacă sunteți suplinitori cu sau fără examen promovat de titularizare vă bucurați că mai aveți un post în învățământ încă un an. Și atunci într-adevăr se ajunge la concluzia de tristă constatare băsesciană că învățământul universitar și preuniversitar creează tâmpiți.

Accidentele

Ne-am pune retoric întrebarea dacă mai învățăm ceva din accidentele de mașină. Ajungem la această întrebare după un cumplit accident, unul dintre atâtea altele, care a avut loc în zona localității mureșene Ungheni. O depășire fără o asigurare în prealabil a curmat existența unei persoane. Un moment de neatenție, care în momentul în care suntem la volan este o chestiune de viață sau moarte. Graba spre a ajunge la destinație constituie un alt motiv sau faptul că nu ni se poate întâmpla nouă. Avem mașini performante în care credem că suntem nemuritori și ajungem ca un simplu corp inert scos dintre fiare de către “Serviciul de descarcerare”. Plâng după noi oamenii cunoscuți sau dacă avem copii curmam destine și distrugem posibilități de a ajunge departe. Totul pentru că nu mai avem răbdare și nici bun simț în trafic crezându-ne invincibili. Viața însă ne învinge de multe ori, dar nu avem dreptul de a ne expune în acest sens.

Oricum o dovadă în plus că nimeni nu învață ceva din accidentele de mașină petrecute până acum este însuși faptul că se întâmplă. Amenzile poliției puse sub semnul întrebării de participanții la trafic și lipsa de respect prezentă în viața zilnică va duce la petrecerea multor accidente. Cel mai grav este că în aceste accidente rutiere mor prea multe persoane nevinovate. Până nu conștientizăm responsabilitatea în trafic și gravitatea tuturor celorlalte defecte umane care duc la accidentele auto vom tot număra victime și vieți distruse. Oricum tot de noi depinde ca cel puțin numărul lor să se reducă..

Culesul porumbului autohton

În vremurile care nu mai sunt, în apropierea începutului toamnei era cunoscut faptul că în mediul rural se culegea porumbul. În momentul în care se considera copt urma apelul de la țară de adunare a culegătorilor de porumb din familie sau vecini apropiați. Răspunzându-se apelului deplasarea se realiza cu autobuzul sau cu mașina personală.

Odată ajunși acolo bunica punea în straita mâncare, apă și binenteles întăritor pentru bărbați în mod special. Drumul se parcurgea pe jos în fața căruței trase de vaci, iar ceilalți culegători mergeau fie în căruță sau în urma ei. Ajunși la destinație culesul părea o muncă titanica pentru că nu se vedea finalul zonei de porumb care trebuia cules. Doi sau trei bărbați tăiau porumbul fiind adunat într-o grămadă care urma ca să fie cules sau desfacat de restul culegătorilor. În anumite zone se culegea direct porumbul fără a mai fi tăiat în prealabil. Binenteles că urmăreau în procesul culesului fiecare rândul său. Sacii unde se aduna porumbul erau goliti în căruța care în momentul în care se umplea erau puse vacile în jug, iar transportul până acasă se făcea fiind ghidate de băiatul din față și bunicul din căruță avea biciul pentru a învinge lenea vacilor. Ajunși acasă goleau conținutul căruței în hambar sau în mod popular coștei urmând a se face drumul înapoi. În preajma amiezii toți culegătorii luau prânzul care cuprindea slănină, brânză sau caș sau alte alimente acompaniate de legume ca roșii, ceapă albă sau roșie sau ardei și castraveti. De cele mai multe ori prânzul era inaugurat de un întăritor. După terminarea prânzului continua munca pe hotar până în momentul în care exista vizibilitate și transportul porumbului se realiza de câte ori căruța devenea plină. Ajunși seara acasă și căruța era golită bravii culegători se adunau în casă pentru a consuma mâncarea de seară, de multe ori mămăligă cu tocană de pasăre sau omletă cu carne de porc sau cârnați alias paparaie cu carne din borcan. Carnea de porc, costitele sau cârnații erau pastrate în borcanul cu unsoare de porc. În următoarea zi, de la primele ore ale dimineții, culegătorii se reintorceau la culesul porumbului care se mai întindea încă pe două sau trei zile. În funcție de timpul avut la dispoziție după terminarea culesului porumbului și dacă erau coapte se ajungea și la culesul florii soarelui sau al cartofilor. Gospodarii deveneau acei oameni care terminau cel mai repede culesul fiind o adevărată competiție în acest sens între țărani. Odată terminat culesul care putea ca să se împartă în mai multe perioade oamenii erau liniștiți și se puteau întoarce în mediul urban la locurile lor de muncă sau activitatea obișnuită.

Astăzi m-aș întoarce acolo, dar vremurile nu mai sunt la fel și bunicul meu a murit demult, iar bunica mea este prea în vârstă pentru a mai lucra și nici terenul nu mai este cules de oamenii din același neam cu mine. Poate că doar nemaifiind anumite momente ajungem ca să le apreciem la adevărata lor valoare și să ne bucurăm că am participat la culesul porumbului la începutul toamnei.

Recoltarea porumbului

Recoltarea porumbului se făcea toamna, într-o primă etapă prin despicarea știuleților de pe coceni, după care avea loc curățarea boabelor de pe știuleți. Tehnica cea mai arhaică a fost curățarea boabelor, prin frecarea știuleților, în Transilvania fiind frecvent folosită răzuitoarea de mână, lucrată de fierarii satelor.
Un alt procedeu este îmblătitul cu parul sau cu maiul de rufe într-un sac. În zonele deluroase și muntoase, știuleții se pisau cu parul ori cu maiul în uleie, buduroaie, vase scobite în trunchiuri de copac.
Procedeul cu cea mai mare răspândire prin care se obținea o cantitate mai mare de boabe a fost baterea cu maiul în coșuri, sprijinite pe tălpi sau pe scaune, cu patru picioare, ori în ustensile din nuiele împletite pe stâlpi. (I. Prahoveanu, Etnografia poporului român, 2001, p.108-109)

http://www.muzeulreghin.ro
Foto din arhiva Muzeului Etnografic „Anton Badea”, culesul porumbului la Orșova, 1963

Acceptarea momentelor vieții

„Colegii absolvenți de facultate se întâlnesc ani mai târziu și merg să-și viziteze profesorul.
O conversație profundă începe la casa profesorului.
Unii nu sunt mulțumiți de slujba lor, alții de soții lor.
Unii își doresc acea mașină de câțiva ani.
Socrul altuia este bolnav, „sunt obosit”, „sunt nemulțumit”, „vreau să-mi schimb locul de muncă”, „casa nu este suficientă, mașina asta e veche”,
„Dacă aș avea o barcă”, „acest oraș nu-mi place”,
“Copiii vor începe școala, asta este facultatea sau este această facultate?”
Profesorul urmărește aceste plângeri cu un zâmbet.
Apoi strigă.
-Sa bem o cafea!
Se duce la bucătărie, pregătește o cafea delicioasă într-un termos mare, ia o tavă și aranjează în interior diferite căni.
Mânerul uneia este rupt, una este de porțelan fin foarte special, una este mai mare, una este mai adânaca,una este marca companiei, una este aurie,una este ciobita….
Vine în hol și lasă cănile și termosul.
-Hai., Iuati ceștile și pune-ți cafeaua.
Toată lumea întinde mâna și alege o ceașcă.
În primul rând, se aleg cele mai frumoase și valoroase, ultimele sunt fără mâneresau mai neglijente…
Toți își iau cafeaua și iau o înghițitură.

  • Ohhh. Este delicios…. câtă de mult avem nevoie …
    Profesorul îi privește zâmbind.
    Și apoi începe să vorbească.
    -Ah dragii mei imaturi,când am adus tava pentru prima dată, v.ați întins să alegeți cea mai bună ceașcă fără să vă gândiți…
    La fel ca în viața …
    Chiar dacă vrem tot ce este mai bun, uneori ceea ce ne lasă evenimentele care se dezvoltă în afara noastră poate fi mai placut sau nu.
    Acum toți aveți cupe foarte diferite.
    Una este ruptă pe margine, una mai mică decât cealaltă, una simplă, una mai frumoasă.
    Prima cupă la care apelați este ceașcă pe care o doriți în ceea ce privește aspectul ei,dar până la urmă te mulțumesti cu ceașca aia ce ți-a rămas.
    Cu toții ați pus aceeași cafea parfumată în diferite căni din termosul mare și când ați sorbit cafeaua ați uitat ceașca din mână și ați luat cu toții un „ohhhh” profund și fericit. Asta e viața.
    Chiar dacă stilul de sosire, modul de utilizare și aspectul sunt diferite, viețile noastre sunt întotdeauna la fel ca această cafea.
    Vă rog să vă trăiți viața cu o „ohhh” profund, cum vă beți cafeaua și să știți să vă bucurați de fiecare moment. Indiferent de modul în care vi se prezintă … ” (text preluat)

Lumea urbană

Când gândurile tomnatice pătrund în aglomerația urbană dichisită sperăm că am intrat într-o evoluție față de lumea rurală lăsată în spatele nostru. Totuși încă de la intrarea zgomotoasă percepem fumul care mistuie liniștea sufletească și care cuprinde radioactivitatea vitezei. Murdăria din mijloacele de transport precum și zgomotul gropilor care trezesc din nesimțire un scaun de plastic care cântă împreună cu un cor al claxoanelor nervoase. Anonimii care urcă în mijlocul de transport , se așează pe un scaun găsit printre coate și încrîncenari, sunt calmati de vocea lipsită de răbdare infantilă bălaie care fredonează neliniștea urbană. La un popas urcă, fără ca să fie taxați pentru călătorie, o familie colorată de gălăgie și scandal. Fluierand spre o agățare ieftină a unei domnișoare cu blugii rupți de vicisitudinile croitorului se apropie de ea unul dintre membrii familiei. Fata sare ca și arsă de tupeul băiatului, bruscandu-l cu dezmierdari duioase fugind în partea opusă a mijlocului de transport. La un semn ales după orientarea nefastă tipică din viață, familia colorată coboară brusc cu cea mai distinsa dovadă de nesimțire și maturare a tot ceea ce este în calea ei. Copilul bălai, nefiind deranjat de eșecul agățarii colorate și continuându-și lipsa de răbdare față de femeia care-l acompania vorbind la telefon bârfa elitelor intelectuale inutile, ajunge în cele din urmă la destinație. Tasneste de pe scaun și coboară din mijlocul de transport cu aceeași lipsă de tact a familiei colorate. În cele din urmă și telefonul mobil se desprinde ca prin miracol de femeia care-l însoțea părând sfârșitul zgomotului. Claxoanele continuă zgomotul și furisarea demnă de o coloană a infinitului până în momentul în care ajungem la destinație.

Gălăgia pașilor urbani pătrund pe asfaltul călcat grăbit de multe picioare urmându-și calea spre veșnica deschidere dintr-un bloc. Acoperind zgomotul urban pereții reci însoțesc liniștea care se așterne în urma unei noi decăderi urbane așa-zis confortabilă față de lumea rurala și inexistentă în privința liniștii publice. Zile asemănătoare vor mai fi cu alte gânduri, senzații de dor și cu voința evadării cel puțin interioare din agitația urbană din zilele noastre. În rest rămâne nimicul și partea necuprinsa ca destin a motivației parcurgerii tumultului urban decadent și dornic de civilizație și totuși lipsit de noimă și neprevăzut.