Picăturile de ploaie

Suntem picăturile de ploaie care dansează pe muzica vântului și udăm asfaltul. Chiar dacă despărțim frunzele de copaci nu suntem decât firea vieții care-și urmează cursul lin tomnatic. Aducem și frig sau întunecare peste umanitate și nu ținem cont de scancete. Nu plângem când lovim pământul transformând impactul într-o apă limpede care descatuseaza viața. Ceea ce pare mort mai învie odată pentru că trezim natura spre a se duce spre toamnă. Păsările zboară de impactul nostru și nu ne este frică nici de zborul lor căci prindem aripi multe pentru a uda din nou. Creștem rodul pământului pentru ca oamenii să primească hrană și aducem boli dacă nu se feresc ei din calea noastră. Cernem apa peste dealuri și munți pentru că nu avem granițe ci doar un tumult de a cădea peste tot în lume. Ne acceptăm soarta noastră efemeră pentru că ne naștem spre a uda fără a ne întreba de soartă. În căderea noastră acceptăm destinul căci existăm din nori până în pământ. Statistica noastră nu o știe nimeni pentru că nu avem nume și nici loc de muncă. Suntem doar picături de ploaie care dansează în vânt fără a cunoaște un legamant de viață. Ne naștem și murim doar pentru ca natura și umanitatea să cunoască viața. Alinarea o aducem doar când cerul se înseninează căci lumea nu mai simte presiunea vremii instabile. Doar oamenii sunt asemenea noastră efemeri în viață și se cred eterni. Vânători de vise cu o soartă anume care râd de trecerea timpului vieții și la sfârșitul ei cerșesc clipe atunci când nu mai este de unde să mai vină. Doar așa lumea învață printre picături de ploaie și rafale de vânt că totul se transformă sau rămâne în vânt depinzând de voință sau de lașitate. Căci așa este menirea noastră a picaturilor de ploaie din septembrie prezent ca să învățăm sau ca să repetăm lecția pentru ascultători.

Etnia

Reprezintă comunitatea locală cu aceleași tradiții, obiceiuri, trecut istoric comun precum și de cele mai multe ori aceeași limbă vorbită. Având în vedere că trăim în Transilvania personal nu ne înțeleg gândirea limitată. Să credem că ne formăm prieteniile sau cunoștiințele în funcție de cât de asemănători suntem. Mai mult să fim atât de fraieri ca cei 200 de ridicoli prostiti de diferite cercuri cu dictonul “au făcut rău românilor”. Chiar este atât de greu ca să nu avem prejudecăți și să trecem peste faptul istoric întâmplat? Credem balivernele naționaliștilor de ocazie sau curentelor extremiste care ne fac ca să credem că românii sunt superiori. Nu se diferă cu absolut nimic de fascism ideea aceasta. Mai mult să credem că un ungur nu este bun pentru că este ungur sau că un rrom este din start hoț este de a dreptul ridicol. Nu-i cunoaștem pe toți ungurii sau rromii așa cum nu-i cunoaștem pe toți românii. Îmi pare rău ca să spun, dar sunt mult mai mulți români parșivi și care tratează pe alți români ca și gunoaie decât alte etnii. Doar nu am ajuns ca să credem că funarii iubesc țara sau românii. Profită de pe urma unor oameni lipsiți de educație și de aceia care în loc să citească despre cum polonezii i-au iertat pe germani sau ruși pun botul balivernelor de genul “România Tv” , “Antena 3” sau “Realitatea tv” care trăiesc din scandaluri și dezbinari ale locuitorilor țării. În loc ca români să fim un exemplu de muncă, seriozitate, disciplină și în primul rând de oameni cu calități morale ajungem ca să ne războim cu alte etnii. Chiar nu credem că provocatorii nu râd de prostia noastră și că vreau ca să ne dezbine pentru a ne conduce mai ușor? Până la urmă fiecare etnie își are propriile uscaturi, dar în primul rând, dacă tot sunt în număr ridicat, să fie un exemplu de conviețuire multietnica și culturală. Naționalismul de unde a derivat fascismul și nazismul, șovinismul, rasismul ar trebui ca să fie lecții dure ale istoriei și gândiri ridicole în secolul de grație XXI. Oricum suntem tot după dictonul comunist “Cine nu este cu noi este împotriva noastră” și nostalgici după un regim politic care a ucis, torturat și distrus milioane de vieți. Așa că în mod obișnuit credem că ne pricepem la istorie, dar nu am înțeles nimic din ea. De prezent încă avem nevoie de subtitrare dacă tot avem dioptriile unui cal. Cel puțin el vede ceva diferit față de un bou și nu se harjonesc inutil, iar în schimb noi ..

Ei trăiesc printre noi

Un tip a cumparat un frigider nou pentru casa lui. Ca sa scape de cel vechi, l-a pus in fata casei cu un carton pe el, pe care scria: “E gratis, il vrei, ia-l acasa.” 4 zile a stat frigiderul acolo si nimeni nici macar nu s-a uitat la el. Si-a dat seama ca oamenii erau prea neincrezatori in aceasta oferta, asa ca a decis sa schimbe cartonul: “Frigider de vanzare cu 100 ron.” A doua zi cineva l-a furat!
Ei traiesc printre noi!

Intr-o zi mergeam pe plaja cu niste cunoscuti cand deodata cineva a exclamat: ”Uite o pasare moarta!” Unul dintre ei si-a indreptat privirea spre cer si a intrebat: “unde,unde?”
Ei traiesc printre noi!

Cand se uita la o casa, fratele meu a intrebat-o pe agenta imobiliara in ce directie este nordul, motivand ca nu vrea ca soarele sa-l trezeasca in fiecare dimineata. Ea a intrebat “Soarele rasare la nord?” Cand fratele meu i-a explicat ca soarele rasare la est de ceva timp, ea a dat din cap si a zis: “Oh, nu prea tin pasul cu lucrurile astea!”
Ei traiesc printre noi!

Luam pranzul intr-o cafenea, cand fara sa vrem am auzit-o pe angajata ca vorbea despre o arsura pe care a facut-o la sfarsitul sapatamanii trecute cand mergea spre plaja cu masina. A condus ea decapotata,dar nu credea ca se va arde pentru ca doar era in mers.
Ei traiesc printre noi!!!

Vecina mea are un fel de cutit in masina care este special pentru a taia centura de siguranta in caz ca ramane blocata din cauza unui accident. Il tine in portbagaj.
Ei traiesc printre noi!

Mergeam pe strada cu un coleg de birou cand am vazut o femeie cu un cercel in nas, de care era atasat un lantisor pana la cercelul din ureche. Colegul meu m-a intrebat: ”Nu se va rupe lantul de fiecare data cand va intoarce capul?” A trebuit sa-i explic ca nasul si urechea unei persoane raman la aceiasi distanta una de cealalta indiferent de directia in care va intoarce capul…
Ei traiesc printre noi!!!

Nu mi-am gasit bagajele in zona pentru bagaje din aeroport, asa ca am mers la biroul de bagaje pierdute si i-am spus functionarei de acolo ca bagajele mele nu au aparut. Ea a zambit calm si mi-a spus sa nu imi fac griji deoarece ea este pregatita si instruita profesional si ca sunt in maini bune. ” Si acum – m-a intrebat ea – sa incepem, avionul dumneavoastra a sosit?”
Ei traiesc printre noi!

Cand lucram la o pizzerie, am observat un barbat care a comandat o pizza mica la pachet. Parea sa fie singur si bucatarul l-a intrebat daca doreste sa taie piza in 4 sau in 6 felii. A stat si s-a gandit un pic inainte sa raspunda: “Lasa in 4 felii, nu cred ca imi este atat de foame incat sa mananc 6 felii.
Da, ei traiesc printre noi!

Bunicilor mei

Când copilăria vrea ca să-și ia partea din existență mă întorc de multe ori într-un sat Dambu din județul Mureș. Acolo, după satul Sânpetru, trăiau Moldovan Ioan și Moldovan Susana. Întotdeauna când ajungeam bunica mea Moldovan Susana adică Sala mă învăța cum să iubesc animalele, florile și tot ceea ce era ființă. Zmeura vara mă aștepta frematand printre atâtea flori înmiresmate în grădina dumneaei. Încă de când ajungeam primeam mâncare de care doream și poftele îmi erau făcute rând pe rând. Fetele din jur a lui Tetea Gică, Silvia și Luminița, veneau și ne jucam în neștire. Moldovan Ioan alias Moșul ne pregătea o hinta cu sfoară făcută pentru ca eu și sora mea să ne bucurăm de scumpul loc al copilăriei noastre. Curtea dumneavoastră bunici părea neîncăpătoare și oricine trecea pe acolo era oricând binevenit. Ne duceam câteodată la tetea Samnioniuc întocmai unde era și o fată Diana și măncam compot de și acum mă minunez cât de bun mai era. Când sora mea pleca cu ale ei prietene mergeam cu dumneata Sala prin sat pentru a-mi cumpăra carioci sau cărți pentru colorat. Seara ne adunam pe glod cu Diana, Luminița, Silvia, Ioan și alți câțiva copii jucându-ne diferite traznai sau doar povesteam. Știam că este vremea de a ne duce în casă când vaca cu coarne întoarse trecea pe lângă noi și dumneata Sală așteptăi îngrijorată. Înainte de somn apăreau din gura dumnitale “Tiparus Petru ” , “Fata babei și fata mosneagului”,”Liliut Cocoșut” sau povestea Omului cu bota mare. Dimineața când ne trezeam dragă Moșu fluierai peste hotar și vai ce mândru mai eram când primeam și eu puțin fluierul în dar. Taitei cu lapte, gris sau lapte de pasăre ne aștepta veșnic dimineața și totul părea o poveste fără de un sfârșit. Câteodată insforam tabac și eram iar mulți copii și totul parcă părea o veselie continuă. La plecare spre oraș, natang cum eram nici nu mă uitam înapoi și Moșul venea cu a dumnisale bota pentru a nu ne fi greu până la autobuz. De câte ori mai veneai dumneata a mea bunică Sala la noi în oraș pentru a avea grijă de mine școlar cum eram. Aveai grijă ca uniforma de elev ca să-mi fie călcată și eu ca să fiu prezentabil în lume.
  Astăzi, 20 septembrie, m-aș duce dragi bunici, Moșul și Sala și aș sta numai cu voi, dar voi v-ați grăbit pe rând și mi-ati plecat într-o toamnă rând pe rând. Natang și copil nu am înțeles că oamenii mor și că nu trăiesc etern. Bunicul meu, Moldovan Ioan alias Moșul născut în anul 1927 a murit în toamna anului 1990 în luna octombrie și bunica mea credincioasă, născută în anul 1933, l-a urmat în dimineața zilei de 20 septembrie 1991. Au devenit îngeri eterni și mă veghează de atunci ajutându-mă oricând am nevoie. Odihnă veșnică dragi bunici și veți rămâne vesnic vii spiritual în sufletul meu de nepot!

Mami a noastră

A noastră mami este eroină încă din primele clipe de viață pe care le avem. Ne hrănește și ne poartă de grijă acolo în burtica ei sfântă. Suportă dureri teribile pentru a ne naște și tresare la cel mai mic scancet pe care-l scoatem. Hrana ne-o asigură veșnic și încearcă a ne învăța ca să mergem în picioare. Fiecare durere ea ne-o alină și fiecare lacrimă tot mami ne șterge. Hainutele tot ea ne cumpără și încearcă de prea multe ori, chiar dacă nu este recomandabil, ca să ne dea tot ceea ce nu au avut în copilăria ei. Vorbele bune sau calde la mami a noastră totdeauna le găsim. Când trebuie ca să mergem la școală haine, rechizite școlare sau ghiozdan mami ne cumpără și încearcă să ne convingă ca să învățăm tot mai mult. Oameni buni și culți vrea ea ca să devenim și ne forțează spre binele nostru chiar și atunci când noi nu vrem. Rezultatele noastre sunt singurele bucuri ale lui mami care uită supararile pe care le cauzăm. Chiar dacă mai creștem în vârstă tot ea ne ascultă problemele noastre și suspină sincer când dăm de greu. Viața întreagă ea acolo este așteptându-ne cu mâncare și chiar dacă nu ne place, brațele ei sunt singurul loc unde vom fi veșnic copii.

Noi, în schimb, natangi cum suntem, nu o apreciem pe măsura ei și nu știm cât de greu este pentru mami ca noi să devenim oameni buni și știutori de carte sau viață. Nu apreciem deloc faptul că brațele sale dacă ar putea ne-ar feri de toate suferințele de pe lume și le-ar lua pentru ea. Chiar dacă durerea ar fi insuportabilă nu s-ar plânge defel ci ar primi cu bucurie tot răul și mai mult decât atât care vine spre noi numai ca să ne fie nouă bine. Numai că singurul lucru care nu ne învață mami a noastră este cum să-i oprim lacrimile atunci când îmbătrînește și nici nu ne învață cum să trăim fără ea. Locul unui tati poate este de înlocuit, dar locul unei mami niciodată nu se poate și lasă un gol de nedescris în cuvinte sau suferință. Din toate aceste motive și poate mai multe haideți ca să o apreciem pe mami a noastră și să o iubim enorm căci ea este singura ființă umană care ne iubește mai mult decât este posibil. Și toate acestea se mai întâmplă pentru că iubirea lui mami vine de la un singur Dumnezeu..

Mamele noastre

Mamele noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.

Mamele care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.

Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.

Mamele noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.

Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Mamele astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.

Mamele astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.

Mamele astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.

Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mama
”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, măicuță.. ”

Mamele astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.

Mamele astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.

Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.

Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.

Mamele astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Mamele noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.

Mamele noastre care tăiau ceapa în palmă.

Mamele astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.

Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite. (Ioana Jianu)

Va fi bine!

De câte ori nu s-a întâmplat în viața noastră ca să fim la pământ și să fim dezamăgiți de oameni. În acele momente nu mai doream ca să vedem pe cineva pentru că orice ne-ar fi spus nu ne-ar fi ajutat cu ceva. Deveneam morocănoși și agresivi, iar simplul fapt că primeam soluții ne deranja și mai mult. Intram și mai mult în cochilia noastră așteptând un ajutor de undeva și tot mai mult se lăsa așteptat. Deodată din senin și plină de neprevăzut a apărut o mână de ajutor care ne împingea de la spate și ne șoptea “Va fi bine!”. Nu înțelegeam ideea de binele imposibil ca să devină posibil și totuși parcă ajungeam ca să simțim că de pe cerul nostru încep ca să dispară norii negri. Încet devin plumburii și apoi albi. Dintr-o dată puf! ca prin magie totul devine senin și începem ușor și timid ca să zâmbim. Asemenea unei raze de soare care se îndeasă printre nori într-o zi ploioasă așa și zâmbetul nostru încearcă a-și face loc pe fața noastră încruntată. Devenim scuturati de tot pesimismul și soarele devine mai puternic și mai cald. Viața noastră în acele momente merită un nou început și suntem deciși ca să ne înfruntăm problemele. De nicăieri apar soluții și mai multe soluții și problemele noastre devin uitate în negura timpului și a existenței personale bizare.

Și totul a pornit de la o mână de ajutor întinsă care chiar dacă pare nedeslușita era tot a noastră împinsă de destin sau divinitate. Acelora dintre noi care nu au capacitatea noastră de a ne ridica de la pământ ar fi frumos ca să le întindem mâna noastră pentru a face acest lucru. Poate așa viața aceasta mai are și o nuanță de basm cu finaluri fericite de fiecare dată când credem că zmeii ne-au învins încă o dată. Ridicând pe alți oameni de fapt ne ridicăm pe noi tot mai sus. Poate într-o zi o să aflăm că am fost și stele pe cerul nocturn al unor persoane și nici măcar nu am știut sau simțit.

Despre Samuel von Brukenthal

Un text scris de profesor universitar doctor Mihaela Grancea
Universitatea Lucian Blaga Sibiu

”La statuia lui Samuel von Brukenthal
Stau și mă crucesc! Cine i-o fi scoțând pe bolânzii lui Funar în Piața Mare din Sibiu? Ce treabă au ei cu statuia lui Brukenthal? Cred că încă din 2007, îi datoram baronului această statuie ridicată, îndeosebi, din fonduri private. Și statuia lui Ioan Nepomuk, patronul spiritual al orașului, trebuie repusă în spațiul în care existase anterior. Acest oraș a fost ridicat de sași, Sibiul avea statutul de oraș închis, până la edictele iosefine, acest statut viza toate entitățile etno-culturale, nu doar pe români (deci, pe unguri, români, greci, evrei, etc)
Apopos de ce gogomânii mai citesc prin presa online, chiar în textele unor istorici tineri. Astfel, unul spune că românii erau considerați, de către sași, un fel de specie inferioară! Serios? Cât timp sașii s-au considerat, prin goți, urmași ai dacilor, românii erau văzuți drept succesorii Romei (vezi istoriografia săsească din sec. XVII șiprima jumătate a secolului XVIII). Nici după ce sașii, în barocul târziu, prin Frank von Frankenstein, și-au redescoperit rădăcinile saxone, românii nu au fost considerați “o specie inferioară”. Doar demografia explozivă a acestora din urmă le dădea de gândit. Și totuși, în prima jumătate secolului XIX, primii culegători de folclor românesc au fost tot sașii.
Brukenthal, prin reformele sale regionale și prin faptul că i-a ajutat pe românii din zonă să cultive soiuri de calitate, prin faptul că a acordat spriin material românilor care se emnacipau cultural, a fost un mecena, un reformist local. Sibiului i-a dăruit un muzeu cu colecții excepționale, eu am trăit 6 ani printre colecțiile de carte veche. Uitându-mă înapoi, cred că acele ore petrecute în depozitele de carte, printre tomuri vechi, au fost cele mai interesante din viața mea. Muzeul îmbogățit în timp și cu alte achiziții oferă Sibiului și României, o sursă axiologică și un reper semnificativ pentru turismul cultural.
Brukenthal s-a eschivat vizavi de represiunea răsculaților români din 1784, A. Jankovic a fost cel care a împlinit ordinul de la Viena căci țăranii, determinați și de opțiuni antirecrutare, au comis atrocități vizavi de întreaga nobilime maghiară, în toate zonele prin care au trecut. Nu au cruțat nici populația civilă. Horea a pierdut controlul mișcării. Și să nu uităm, că liderii mișcării au fost trădați de oamenii lor. Pe bani mulți.
Justiția austriacă rămasă cu mult în urma altor structuri ale statului, presupunea pedepse teribile/medievale pentru actele de rebeliune. Cu câteva decenii bune în urmă, Janosik, un haiduc slovac, a fost străpuns cu un cârlig și ținut atârnat ca să sângereze până la moarte. Execuția a fost publică. În scurta sa perioada de haiducie, acesta a ucis accidental odată, dar a jefuit nobili și negustori.
Moții erau iobagi, dar niciodată soarta lor nu a fost atât de tristă precum a țăranilor dependenți din Moldova și Țara Românească. nu trebuie să uităm acest “detaliu”.
Și, pentru Dumnezeu, au trecut secole de la răscoală…ce ar fi dacă polonezii și ucrainienii și-ar tot aduce amine de la masacrele din Volânia, unde populația civilă a ucis populație civilă în timpul celui de al Doilea Război Mondial? Ce-i cu streotipurile acestea primitive?
Autoritățile din Sibiu nu au grijă de toate proprietățile Baronului. Palatul de la Nocrich este o casă a plângerii, iar reședința de vară a baronului este, în mare parte, ruinată …nu s-a căutat nicio soluție pentru salvarea și valorificarea patrimoniului lăsat de Samuel von Brukenthal.
Cred că Baronul ar fi preferat că aceleași entități care i-au ridicat o statuie să fi făcut totul pentru salvarea și valorificarea patrimoniul lăsat (Palatul de la Avrig, Palatul de la Nocrich, reședința de vară din Sibiu)” (Text preluat)

Codul bunelor maniere la moaște

Nu se pupă moaștele dacă ai stat la o coadă mai mică de doi kilometri.

Este politicos să lași toate persoanele trecute de 60 de ani înainte. Prioritate au doamnele cu batic, apoi cele în scaun cu rotile și posedații.

Nu-i frumos să te împingi, dar dacă este atac umăr la umăr se acceptă. Loviturile sub centură și raclă nu sunt permise.

Nu se freacă un bilet de Loto de raclă dacă nu juri că 90% din câștig o să-l donezi bisericii.

Nu se cumpără produse bisericești sau flori de la comercianții ambulanți ci de la hypermarketurile BOR-ului.

Rugăciunile nu au valoare dacă nu ai în portofel o fotografie cu Prea Fericitul Daniel.

Nu te bagi înainte la coadă decât dacă ai o rudă mai sus (politică, biserică, jandarmerie).

Nu asculta Black Sabbath la căști în timp ce aștepți la coadă. Încearcă Bad Religion.

Nu te duce cu tricoul cu AC/DC necălcat.

Complimentează baticele doamnelor și oferă-te să le ții în cârcă.

Nu posta fotografii pe Facebook în care țugui buzele la babe.

Nu face moașting dacă n-ai mai postit de câțiva ani.

Dacă n-ai acasă poster deasupra patului cu PF Daniel stai degeaba la coadă.

Inima care vrea ca să alerge

Inimă, pătimașă cu dor de plecare, ia-ți bagajul rănit de dorințe și sentimente și aleargă departe ca nimeni să nu te ajungă. Nu te mai uita în spatele tău căci totul este în neant. Tu, doar pleacă de aici căci cunoști deja drumul dezamăgirilor. Calea ai găsit-o de atât de multe ori încât nu este nevoie decât de o dorință de a alerga. Destinația nu o alege de acum și lasă timpul ca să o facă pentru tine. Nu te opri decât atunci când tot ceea ce a fost ai lăsat în spate. Ocupată-te singură de a-ți alunga rănile și pregătește-te de tot ceea ce este mai frumos și lin. Fără argumente sau justificări aleargă cu cea mai mare dorință și plăcere așa cum ai facut-o prima dată când a fost nevoie ca să mai alergi. Nu lua pe nimeni cu tine de data aceasta ci doar o carte și o pisicuță sensibilă. Împreună găsiți-vă locul și rostul fără a cunoaște oameni și nici locuri cel puțin. Alungă tot ceea ce este mai rău și îmbrățișează sentimentul noului început. Știi deja cum este ca să alergi așa că forțează-te tot timpul pentru a găsi ceea ce este frumos. Fără a cerși clipe sau ore, tu aleargă ca și cum timpul s-ar opri încă o dată în loc. Dansează cu frunzele de toamnă și zâmbește fotografiilor demult închipuite ca ideal peisaj de iubire eternă. Treci peste văi, câmpii sau dealuri și urcă sus și mai sus pe un vârf de munte strigând veselia singurătății profunde. Admiră și păsările cerului care zboară în neștire căci nici ele nu știu misterul singurătății alergatului de cursa ta lungă. Nu plânge trecutul ci bucură-te că este în plus în bagajul experienței tale de viață. Bucură-te de prezent și clipa prezentă inbujorandu-te nostalgic de amintirile care-ti provoacă plăcere.

Atunci când vei obosi de atât de mult alergat vino la mine și hai împreună ca să ne găsim inima geamănă dintre atâtea întreguri. Alegerea sfioasă nu o vom face împreună căci destinul deja cunoaște aleasa. Împreună atunci când te mai întorci o vom găsi amândoi. Tu, inimă, până atunci tot aleargă în neștire și mai dă-mi de știre câteodată pe care coclaur al imensitatii umane ai ajuns. Ascultă de tot ceea ce este în calea ta și uită de cântecul păsărilor trecute în zbor. Oricum ele se pregătesc de plecare spre ținuturile calde, dacă poți mai vino și înapoi. Căci așa este inima pătimașă când este dezamăgită fuge ea cât dorește, dar tot se întoarce de unde a plecat. Până atunci tu inimă aleargă departe și aici voi fi veșnic tot numai eu cu gândurile de toamnă zâmbind la trecut și valsand între prezent și un viitor dragalas.